Serviciul Hidrografic Român ia fiinţă la 01 ianuarie 1925 în cadrul Direcţiei Generale a Apelor din Ministerul Lucrărilor Publice, condus de generalul Traian Moşoiu, în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu. Înfiinţarea Serviciului Hidrografic Român este rezultatul aplicării „Legii regimului apelor” adoptată de Parlamentul României în anul 1924 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 27 iunie 1924.
Legea regimului apelor a fost elaborată de o comisie, sau cum se spune astăzi un grup de lucru alcătuit din parlamentari, jurişti şi specialişti printre care s-au numărat Elie Radu, Dimitrie Leonida, Alexandru Davidescu.
Necesitatea acestei legi a fost generată printre altele şi de faptul că pe teritoriul României întregite existau reglementări diferite în domeniul apelor, unele cu prevederi divergente. Pe de altă parte, anul 1924 marchează începutul consolidării relative a capitalismului în România şi deci un interes crescând pentru utilizarea potenţialului apelor, în special cel hidroenergetic. Drept urmare era necesară şi o adaptare instituţională, adică legislaţie şi structuri adecvate. Ca legislaţie este elaborată şi adoptată „Legea regimului apelor” şi ulterior „Legea energiei”.
Ca structuri, se înfiinţează „Consiliul Superior al Apelor” ca organ consultativ în domeniu şi Serviciul Hidrografic Român, serviciu care preia responsabilităţile în domeniul hidrometriei, hidrografiei şi hidrologiei.
Ca urmare a activităţii depuse de acest serviciu creşte numărul posturilor hidrometrice şi numărul măsurătorilor ajungând în anul 1931 la 208. Urmează o perioadă dificilă, de cca 15 ani în care numărul de mire hidrometrice se reduce simţitor, iar numărul de măsurători este aproape nul.
După al doilea război mondial reţeaua hidrometrică rămasă începe a fi refăcută, treptat, în anul 1948 numărul staţiilor ajungând la 220 pe râurile interioare şi la 22 pe fluviul Dunărea.
Unul dintre cei mai reputaţi specialişti care au condus Serviciul Hidrografic Român şi care a elaborat primele planuri de modernizare a serviciului hidrologic naţional a fost inginerul Ion Vladimirescu.
Introducerea economiei planificate elaborarea şi aprobarea la 27 octombrie 1950 a planului de electrificare a ţarii şi de folosire a apelor din Republica Populară Română impun alte aranjamente instituţionale. Drept urmare în anul 1951 se înfiinţează Direcţia Generală Hidrometeorologică (D.G.H.) care preia şi atribuţiile Serviciului Hidrografic Român şi este cea care pune bazele hidrologiei în România, ca ştiinţă proprie.
Insitutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor se consideră cel puţin în parte, ca unul dintre continuatorii Serviciului Hidrografic Român. Anul său de naştere este anul 1956 când prin înfiinţarea Comitetului de Stat al Apelor (C.S.A.), unităţile sectorului hidrologic din D.G.H. sunt incluse în Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice (I.S.C.H.) sub egida C.S.A. iar din anul 1970 în cadrul Institutului de Meteorologie. Se formează astfel Institutul de Meteorologie şi Hidrologie (I.M.H.).
Prin desfiinţarea în anul 1969 a Comitetului de Stat al Apelor, noul institut trece în subordinea Departamentului Îmbunătăţirilor Funciare şi Gospodăririi Apelor (D.I.F.G.A), organism în cadrul Ministerului Agriculturii.
În anul 1971, în cadrul Ministerului Agriculturii ia fiinţă Consiliul Naţional al Apelor al cărui preşedinte devine membru al Consiliului de Miniştrii. Ca urmare, Institutul de Meteorologie şi Hidrologie trece în subordinea acestui nou organism. A funcţionat astfel până în anul 1990, an în care Consiliul Naţional al Apelor devine minister, purtând diverse denumiri: Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, Ministerul Mediului, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Miniaterul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Ministerul Mediului şi Pădurilor etc.
În anul 1998, Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie i se adaugă şi o componentă de concepţie în domeniul gospodăririi apelor. Se formează astfel Compania Naţională Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (C.N.I.N.M.H.G.A.). Începând din anul 2002, componentele de hidrologie şi gospodărire a apelor formează o nouă structură, Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (I.N.H.G.A.) aflată în coordonarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”.
Despre inceputurile hidrologiei in Romania :
1838 – se infiinteaza prima statie hidrometrica la Orsova pe Dunare
Acesteia îi urmeaza Radna (Mures) – 1853, Drencova (Dunare)-1854, Savârsin (Mures) – 1859, Arad (Mures) – 1861.
Pana în anul 1930 reteaua hidrometrica ajunge la 250 de statii. In aceasta perioada observatiile si masuratorile n-au avut un caracter organizat si au constat în special în masurarea nivelurilor.
1925– se înfiinteaza Serviciul Hidrografic al României, care efectueaza masuratori de debite de apa, întrerupte însa în 1933.
In intervalul 1951-1955 se pun bazele hidrologiei moderne, prin înfiintarea Directiei Generale Hidrometeorologice si prin reluarea masuratorilor.
In perioada 1953-1956, dar mai ales dupa 1960 începe construirea intensa a retelei de baza pentru ape subterane.
1957 – ia fiinta prima forma organizatorica a actualului Institut, prin reunirea colectivelor de cercetare în domeniile : hidrologiei, hidraulicii, fundatiilor si calitatii apei din cadrul Institutului de Studii si Cercetari Hidrotehnice (ISCH).
1970 – sectiile de hidrometrie, hidrologie si ape subterane ale ISCH sunt alipite la nou infiintatul Institut de Meteorologie si Hidrologie (IMH).
1998 – Institutul National de Meteorologie si Hidrologie, primeste în structura sa si componenta de conceptie în domeniul gospodaririi apelor.
2002 – ca urmare a reorganizarii structurii administrative de gestionare a apelor, componentele de hidrologie si gospodarire a apelor se constituie în Institutul National de Hidrologie si Gospodarire a Apelor, sub autoritatea Administratiei Nationale „Apele Române”.